Se spune că un om credincios, la începutul Postului Mare, s-a dus la duhovnicul său și i-a spus:
— Părinte, vreau să țin postul, dar mi se pare prea greu. Fără mâncărurile mele obișnuite, fără distracții, fără comodități… Nu s-ar putea un post mai ușor? Dumnezeu știe că am suflet bun.
Duhovnicul l-a privit blând și i-a zis:
— Ține-l așa cum vrei tu, dar să vedem ce roadă va aduce.
Și omul a început postul „după măsura lui”. A renunțat la unele bucate, dar și-a păstrat comoditățile. S-a abținut de la carne, dar nu de la vorbele aspre. A oprit dulciurile, dar nu și mândria. A zis că Dumnezeu se uită la inimă, nu la rânduieli.
Pe măsură ce zilele treceau, a simțit că postul lui era ușor, dar sufletul rămânea la fel de greu. Nu se schimba nimic. Se enerva la fel, judeca la fel, se tulbura la fel. Și, în noaptea Învierii, când toți se bucurau, el simțea un gol.
Atunci i s-a arătat în vis un drum îngust care ducea spre o biserică luminată. Oamenii mergeau cu pași obosiți, dar hotărâți. Fiecare purta în mâini o lumânare aprinsă din jertfa și osteneala postului lor. Lumânările lor ardeau puternic.
El și-a căutat lumânarea. Era mică și pâlpâia slab. Pentru că jertfa fusese mică, și flacăra era mică.
S-a trezit tulburat și a înțeles: postul nu era o pedeapsă, ci o școală a inimii. Nu mâncarea era cea mai grea, ci renunțarea la sine. Nu farfuria trebuia schimbată prima, ci gândul, cuvântul și inima.
A doua zi s-a dus din nou la duhovnic și a spus:
— Părinte, nu mai vreau un post comod. Vreau un post adevărat. Vreau să mă schimb, nu doar să mă abțin.
Și a înțeles că drumul spre Înviere trece prin cruce, prin osteneală și prin lupta cu sine. Iar jertfa asumată cu dragoste devine lumină în noaptea Paștelui.
